Tocmai le-am facut cu degetul mijlociu de la mana dreapta membrilor TSD din trocariciul care merge inspre port. Aerul parca e mai curat iar linistea cu siguranta s-a restabilit. O sa treaca insa destul de mult timp pana cand va disparea mizeria lasata in urma de acesti indivizi despre care m-as incumeta, fara a ma teme ca gresesc, sa ii caracterizez in corpore ca o turma de retardati isterici.
Am realizat in ultimile 2 zile ca oboseala mentala pe care o acumulez rapid in Bucuresti se datoreaza aproape in exclusivitate acestui tip de comportament neanderthalian care nu numai ca este tolerat dar mai mult decat atat este incurajat inclusiv de catre forurile de conducere ale respectivei organizatii care au gasit de cuviinta sa se deplaseze la locul faptei cu elicopterul pentru ca celelalte mijloace de locomotie erau in mod evident nedemne pentru cururile lor pretioase. N-au lipsit de la aceasta intrunire urangutani urlatori, cocalari cu tatuaje hilar-dizgratioase si pitzipoance cu covrigei de tinichea in urechi, cocotate pe tocuri. Reamintim cititorilor ca in acest sat nu exista nici macar un petec de asfalt de altfel un lucru imbucurator pentru mine si sper ca si pentru voi.
O mica furtuna imi strica placerea de a continua acest post. In speranta ca voi reveni cat de curand cu alte istorisiri despre mica mea vacanta in locul pe care l-as putea denumi ultima Thule a Romaniei ma grabesc acum sa ma adapostesc de ploaie. :)
Etichete: ... my way or the highway, Calm like a bomb